Încâlcit

De fiecare dată când se îndrăgostea, asculta aceeași muzică, bea același vin, se plimba prin aceleași locuri.

Probabil că nu a fost niciodată vorba despre omul de lângă, ci numai de ea.

Sfânta ipocrizie cu care ne amăgim când încercăm să ne convingem că tot ce facem este pentru celălalt…

O94A7172

O94A7139

O94A7101

O94A7065

O94A7084

O94A7133

O94A6992

Advertisements

În jos

Aproape 20 de ani în urmă, cineva îmi spunea să nu plec capul niciodată, în fața nimănui. Omul era un hoț mărunt de buzunare, un personaj cu o existență minusculă, ocupat veșnic cu mici potlogării, ținând cu greu minte pe cine a mințit și cu ce.

Timpul a trecut și, paradoxal, oamenii cei mai mizerabili care i-am întâlnit, au venit cu lecțiile cele mai adânci. Cele prin contraexemplu au fost cele mai evidente și la îndemână. Cele mai ascunse, cele mai prețioase și neașteptate lecții s-au arătat atunci când am reușit să descopăr temerile, slăbiciunile, zonele fragile, motivațiile fiecăruia.

Frica de a nu fi abandonat. Frica de a nu fi iubit. Teama de a-și arăta primii sentimentele. Incapacitatea de a profesa o meserie. Invidia. Avariția. Lăcomia. Resursa interioară de a ierta, pe sine sau pe alții. Imposibilitatea de a se accepta.

Nimic nobil în toate acestea, pentru că nasc monștri. Dar ceea ce m-a surprins cel mai tare a fost tocmai frica de a nu fi abandonat și incapacitatea de a ierta.

În fine, mai plec capul, când și când. Rar, e drept. Cât să nu pierd din vedere perspectiva.

IMG_0389

IMG_0202

IMG_9843

IMG_0215

IMG_0359IMG_9839

IMG_0238

IMG_0391

 

IMG_0387

bigger than yourself

1-O94A7211

Într-un fel sau altul te-ai trezit băgat într-o poveste complicată, din care se iese greu și cu reputația șifonată. La dracu’, ce reputație, îți iei bagajele și te repezi pe ușă. Nu te uiți în urmă, nu este nimic acolo. Nimeni. Probabil ai fost doar folosit sau ignorat. Folosești și ignori obiecte, nu oameni. Posibil ca toată acea retragere în sine să te fi transformat în ceva asemănător draperiei de la fereastra pe care te tot uitai pierdut. Sau în scrumiera mereu plină în care, tăcut, mai stiveai câte un rest de țigară. Cu fiecare glumă la care nu râdea nimeni, cu fiecare avânt brusc tăiat, cu fiecare refuz de a face ceva împreună, ai devenit un fel de mobilier vechi la care nu se mai uită nimeni pentru că toți îl știu pe dinafară.

Acum bate vântul și ești înconjurat de străini, ce confortabil, toată lumea vorbește cu toată lumea, nimeni nu știe pe nimeni. În sfârșit, lumea este mai mare decât tine și nu te mai strânge.

Lângă spuma sărată, o sirenă întinde mâna către glezna ta. Zâmbești. Vei coborî în adâncul apei, nu era menționat nicăieri în programul tipărit, lasă-ți haina pe mal, cine știe, poate la întoarcere va fi răcoare…

1-O94A72441-O94A72511-O94A72671-O94A72801-O94A72951-O94A7298-copy1-O94A73311-O94A73441-O94A73651-O94A73841-O94A73921-O94A74011-O94A74061-O94A74191-O94A7430-copy

De acum doi ani a trecut o viață

 Dulce cântec întrerupt când și când de îngrozitoare îndoieli. Pe 19 februarie 2014 avea loc vernisajul Baroque en noir. O Pasăre Phoenix care a ars atunci, ca să dea naștere unui pui-minune, o bijuterie în versuri (firește că are un compartiment secret unde Anonimul a ascuns otrava). Eu, Henric al 8-lea & muzele decapitate de A. G. Secară adună sub fustele negre de pe copertă o serie de poeme de tinerețe, făcute sandwich între două poezii inspirate de Baroque en noir. Citesc și mă cutremur, cum viețile noastre sunt prezise de noi înșine, expuse public de noi înșine, plânse cu lacrimi amare în vre-un colț întunecat de noi înșine. Măsura în care, de fapt, nu există ficțiune în lucrările noastre…Felul în care suntem rană și deget îndreptat către ea, în egală măsură. Dacă te uiți atent la noi, artiștii, ai vedea că nu există posibilitate de ascundere, nu ai ce pune în arta ta decât pe tine însuți. Rămâi expus.

A. G. Secară a lansat volumul său acum un an. Nu am reușit să pun mâna pe carte decat astăzi. Tot timpul ăsta căscat între Baroque en noir, scrierea acestor două poeme, alegerea coperții, discuția despre muzele plictisite și ziua de azi m-a rostogolit instantaneu prin ultimii doi ani din viață.

Incomod, am constatat că a trecut o viață.

O94A5660 O94A5661 O94A5663 O94A5667 O94A5668 O94A5671

 

 

Cea mai fericita zi

Titlul este la mișto, nu putea să fie asta, dintre toate, cea mai fericită zi. Sau măcar una din cele mai bune. Poate că era soare și aveam o oboseală plăcută în oase, clipeam mărunt în lumină și nu așteptam nimic. Asta este, nu mai așteptam, eram în prezent, în clipă, eram aici și rulam în timp real. Copilul din mine, care încă de la vreo 5 ani își trăsese scaunul în fața geamului și tot aștepta, luase o pauză.

Aveam ceva ce nu mai avusem până atunci, o împăcare cu mine, cu felul în care lucrurile erau, un sentiment nedefinit dar dulce, ca lumina de toamnă. Evident, totul era imperfect dar nu îmi mai era frică de colțurile neșlefuite. Am cumpărat o cafea, ceva de mâncare și niște aripi, să fie, indiferent cât de sus ne-ar duce sau cât de departe.

O94A0050O94A0070O94A0245O94A98901-O94A9860

Grădina secretă

Sunt foșnetul rochiei, atunci când mă îndrept către tine. Sunt pasul moale, atunci când ating covorul de iarbă. Sunt cea mai tainică îmbrățișare.
Am inventat o grădină secretă, am împrejmuit-o cu coastele mele, iar în mijloc mi-am pus să bată inima. Acolo, primăvara vine numai noaptea, în valuri transparente, imprecise, hohote clocotind de viața și de căldură.
În gradina secretă, hoți albaștri de mătase dau jos de pe crengi florile de magnolie și le așează pe buze nesărutate. Tufe cu frunze de smarald gem de dragoste la miezul nopții. Neîcepuți boboci de trandafir sunt tăiați și împletiți între firele covoarelor magice zburătoare. Glicina bătută de vânt îmbată cu vise bieți muritori de rând. Crini sunt doborâți sub alai de priviri aruncate pe furiș.
Sunt mâna care se întinde spre lujerul celei mai delicate flori. Sunt degetele care apasă clanța vechii uși către grădina secretă. Sunt inima care iubește hoțul de flori.

1-O94A2645 1-O94A2723-copy-1 1-O94A6485 1-O94A6507 1-O94A6532 1-O94A6545 1-O94A7924-blue-breeze 28 30 34 38-a at night1

Noroi

Ce mai ramane din lucruri? Cand sunt noi sunt prefecte. Te bucuri ca sunt utile. Cand se invechesc, scartaie, te lasa in drum, nu te mai ajuta. Dar incep sa ti se para frumoase. Iti atrag privirea. Din bucatarie le muti in sufragerie. Le faci sa fie un fel de arta-obiect, un ghem de neputinta, inutilitate, nostalgie, mandrie, iritare. Oglinda sparta. Scaunul fara un picior. Papusa fara cap.

Ce mai ramane din oameni?

O94A8912-copy
O94A8915-copy
O94A8925
O94A8928-copy
O94A8949-copy
O94A8955

O94A8934-copy-copy

Frica

Visez ca imi este frica sa zbor. Se intampla din copilarie. Sunt sus-sus de tot si totusi imi este frica, sunt stangace cu ceva ce, culmea, simt ca ar trebui sa-mi fie familiar.
De cele mai multe ori stau sub apa si intind mana catre zborul de la suprafata. De cele mai multe ori tac.

O94A0787-copy O94A0783 O94A0785

Give to me your leather, take from me my lace/1

Inspiratia? O gasesti oriunde esti in stare. Iar capacitatea de a rezona la diferite mici lucruri din exterior se afla undeva in miezul pieptului. Un sunet. O culoare. Un gest. Daca ai sufletul treaz, te vor inspira.

Aici a fost vorba de un cantec. Si de o stare anume. Intai m-a enervat, dupa care mi-a placut, apoi m-a enervat la loc. A trecut timpul si mi-am spus ca din acea stare trebuie sa se nasca niste fotografii. Nu stiu o varianta mai buna de a converti energia de zi cu zi. Nu cunosc alta metoda mai eficienta de re-amprentare a unor timpuri trecute. Este limbajul meu si ma voi folosi de el ca sa adun in clipa prezenta toate soaptele, ecourile, gandurile, starile avute vreodata.

Niciodata o fotografie nu este doar o simpla fotografie.

Make-up & Hair: Roxana Dobre

Leather&Lace: Pastelle pour femme

Modele: Iosefina Solon si Andreea Tofan

1 2 3 4 5 6LL21-copy