de _ _ a_o_ _ e

Nu ştiu cum s–a strecurat înăuntru. Nu-i exclus să fi lăsat chiar eu ușa deschisă, înadins, dintr-un exces de prietenie. La început s-a comportat civilizat, abia o simţeam. Cu vremea a devenit o prezenţă stabilă, ca o durere de măsea. Surdă. Mută nu e. Urlă. Am surprins-o în seara asta lătrând câinii, dând sa rupă sârma. Mi-a lăsat un gust rău în gură, de sânge şi de rugină. A început să îmi fie frică să o mai scot afară, din cauza acestor porniri barbare, şi, totuşi, am constatat că ii face bine plimbarea. Cât mai lungă. Îi uzează din încăpăţânare. O oboseşte şi, pentru câteva ore, doarme. Abia atunci pot să iau şi eu o pauză şi să-ţi scriu o scrisoare, ca asta, în care să îţi povestesc cum mă roade.
Ziceai că timpul trece cât vrei de uşor, că e doar o convenţie. Nu ştiu, eu n-am consimţit la nimic, aşa că, şi de-ar fi o convenţie, din punctul meu de vedere e nulă. Tot ce vreau e să îmi lase pereţii în pace, să nu îşi mai înfigă pumnul printre crăpături, să le lărgească, să treacă prin ele vântul. Mi-e tare teamă de vreo zgâlţâitură mai zdravănă, cum se anunţă. Atunci s-ar face totul praf şi pulbere. Ca oasele pe care mi le tocesc milimetric de drumuri, cu gândul că poate te uită.

Oana Nasta,

de _ _ a_o_ _ e

23 s 24 b

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s